De ce merită Sănătatea 6% din PIB?

În ultimii 26 de ani, sănătatea a avut cel mai mult de suferit din cauza subfinanţării. În teorie, sănătatea a fost domeniul de interes naţional pentru toate partidele care s-au succedat la guvernare. În practică, a trebuit să se descurce întotdeauna cu bani puţini.

 

În anul 2015, la 26 de ani de la Revoluţie, dacă ne uităm pe o statistică legată de finanţarea unui domeniu vital pentru viitorul nostru ca ţară, constatăm că România nu a ieşit din comunism. Suntem singura ţară din Europa, cu excepţia Bulgariei, care alocă mai puţin de 6% din Produsul Intern Brut (PIB) Sănătăţii. Să fim bine înţeleşi: s-au făcut progrese vizibile de la Revoluţie încoace, unele spitale, mail ales în marile centre universitare, au progresat în mod vizibil, accesul la medicamente s-a îmbunătăţit, însă subfinanţarea acută rămâne principalul motiv pentru care sistemul public de sănătate şi calitatea serviciilor medicale ne plasează, dezonorant, la coada Europei. Pacienţii sunt nemulţumiţi de calitatea serviciilor, de starea spitalelor, de faptul că sunt, adesea, nevoiţi să scoată bani din buzunar pentru servicii sau echipamente care li se cuvin în calitate de asiguraţi, iar medicii sunt nemulţumiţi de salariile primite ori de sistemul clientelar de promovare în spitale şi, mulţi dintre ei, aleg să părăsească ţara în căutarea unui trai mai bun. Concluzia acestei stări de fapt este îngrijărătoare: sănătatea traversează, de ani buni, o criză permanentă.

 

6% din PIB pentru Sănătate a devenit, din păcate, doar un slogan fluturat la fiecare patru ani. Altfel, puţini sunt cu adevărat interesaţi să atingă acest obiectiv, care ar permite scoaterea Sănătăţii din agonie.

 

În primul, trebuie să ştim unde ne poziţionăm. Pentru anul 2015, Sănătatea a primit 4% din PIB. La fel a primit şi în anul 2012, atunci când raportul Eurostat ne plasa pe ultimul loc din Europa în privinţa cheltuielilor cu Sănătatea. În acelaşi timp, Polonia aloca 7% din PIB pentru Sănătate, Ungaria – 8% din PIB, iar Cehia – 7,5%. Media în UE la procentul din PIB alocat pentru Sănătate era de aproximativ 10%, la nivelul anului 2012. În ceea ce priveşte suma cheltuită pentru fiecare cetăţean în statele UE, în România anului 2012 s-au cheltuit aproximativ 800 de dolari pe cetăţean, în timp ce Polonia cheltuia aproximativ 1.500 de dolari, Ungaria – 1.750 de dolari, Cehia – 3.150 de dolari, iar Spania – 3.150 de dolari. Astăzi, situaţia este neschimbată. Pe de altă parte, obiectiv vorbind, este foarte greu pentru o ţară neperformantă din punct de vedere economic să aloce Sănătăţii resurse comparabile cu ţări europene care au o dezvoltare economică net superioară.

Eu cred că orice reformă realistă, serioasă şi profundă a sistemului de sănătate trebuie să aibă în centru pacientul. Apoi, obiectivul de a aloca cel puţin 6% din PIB pentru Sănătate este unul rezonabil şi ar aduce îmbunătăţiri vizibile sistemului, în termen scurt. Pentru aceasta, este nevoie de o eficientizare a cheltuielilor: banii trebuie să meargă în creşterea veniturilor personalului medical, în investiţii, în programe de sănătate şi prevenţie, în medicina primară, în măsuri pentru accesul la medicamente, în bugetele spitalelor. Creşterea fondurilor trebuie însoţită însă şi de o gestionare eficientă a acestora, de stoparea serviciilor fictive şi a fraudelor, iar, în acest sens, cred că introducerea cardului electronic de sănătate, a dosarului electronic al pacientului şi utilizarea sistemului integrat de informaţii vor aduce îmbunătăţiri semnificative. Toate acestea se vor reflecta, în cele din urmă, în creşterea calităţii serviciilor medicale, creşterea accesului la aceste servicii şi în gradul de satisfacţie a pacienţilor, care, aşa cum am mai spus, trebuie să fie în centrul sistemului de sănătate. Pe de altă parte, reformarea sistemului de sănătate din România nu va putea fi realizată fără continuarea procesului de descentralizare şi privatizare, care, în anumite domenii de asistenţă medicală, nu sunt încă finalizate. Dincolo de sprijinul de la bugetul de stat, cea mai importantă soluţie este cea a asigurărilor private de sănătate. Pentru aceasta, este esenţial să existe deductibilităţi fiscale care să facă atractive asigurările private, precum şi o stabilire clară şi onestă a serviciilor pe care şi le permite să le acopere sistemul de asigurări de stat obligatorii. Asigurările private vor aduce astfel mai mulţi bani pentru Sănătate, vor creşte calitatea serviciilor şi vor controla mai bine costurile. În acelaşi timp, statul are obligaţia de a asigura o colectare mult mai eficientă a taxelor din asigurărilor de sănătate. Ne aflăm în situaţia în care, deşi nivelul contribuţiei este unul dintre cele mai mici, la nivelul Uniunii Europene, rata plăţii contribuţiilor la asigurările de sănătate este scăzută.

Drumul către un sistem de sănătate performant este lung în cazul României, însă nu imposibil de parcurs. E nevoie de voinţă politică şi de înţelegerea faptului că starea sistemului de sănătate este legată invariabil de starea economică a ţării. Pe de o parte, nu putem rezolva problema finanţării corecte a sistemului de sănătate, dacă nu producem suficient. Pe de altă parte, starea bună de sănătate a populaţiei duce, în timp, la creşterea participării forţei de muncă şi a productivităţii, fiind un motor al creşterii economice. Oricum am privi problema, sistemul public de sănătate are un rol esenţial pentru viitorul nostru.